De ce se răcesc relațiile cu copiii deveniți adulți?

Ce putem face când copilul adult ne respinge — și de ce soluția nu e să „îl reparăm” pe el, ci să începem cu noi înșine.

Relațiile tensionate sau chiar ruptura dintre părinți și copiii lor adulți sunt tot mai întâlnite. Ca terapeut, aproape că nu trece o zi fără să aud o astfel de poveste — fie din partea unui părinte, fie a unui copil adult.

Ieri, o clientă, mamă a doi copii maturi — un fiu și o fiică care nu-i mai vorbesc — m-a întrebat:
„Și eu ce ar trebui să fac cu acești copii?”

Răspunsul meu scurt a fost:
„Nu faci nimic cu ei. Schimbarea începe cu tine.”

Indiferent dacă ai un copil tânăr care te respinge pentru a-și câștiga independența sau un copil de vârstă mijlocie obosit de tiparele relaționale vechi, nu poți controla comportamentul celuilalt. Singura putere reală pe care o ai este să îți ajustezi propria atitudine și reacții într-un mod care ar putea influența pozitiv relația.

Această idee este uneori interpretată greșit ca o „învinovățire a părintelui”. Nu e vorba de vină, ci de o privire realistă asupra a ceea ce poți face cu adevărat.

Ipoteza mizelor generaționale

Cercetările arată că părinții sunt adesea mai motivați decât copiii lor adulți să repare relațiile deteriorate. Această idee este cunoscută sub numele de „ipoteza mizei generaționale” (generational stake hypothesis). Conform acesteia, părinții — mai ales odată cu înaintarea în vârstă — au o miză emoțională mai mare în menținerea legăturii cu copiii lor, în comparație cu aceștia, care au adesea familiile lor și priorități noi.

Prin urmare, a analiza cu sinceritate cum propriile comportamente pot întreține tensiunea dintre generații este nu doar matur, ci și empowering.

A te uita la modurile în care poți face schimbări pentru a reduce tensiunile dintre generații poate fi un act eliberator.
Adesea, primul pas este să te întrebi: Ce anume ne îndepărtează pe mine și copilul meu adult?

1. Implicarea financiară excesivă

Banii au fost o sursă de control din partea părintelui sau de așteptări exagerate din partea copilului adult? Ai impresia că, dacă oferi sprijin financiar, ai dreptul să dictezi ori să critici alegerile pe care le face copilul tău?

O fostă vecină de-a noastră încă îi plătea fiului ei factura la telefon, chiar și după ce acesta era adult. Credea că acest lucru îi dă dreptul să-i spună nurorii să returneze niște cizme scumpe: „Nu ai nevoie de ele și eu îți plătesc facturile.” În realitate, plătea doar abonamentul la telefon – iar fiul ei a renunțat la acel ajutor când relația dintre ei a devenit tot mai rece.

Părinții pot ajunge să resimtă un sentiment de nemulțumire față de ceea ce percep ca fiind pretenții nerealiste sau un sentiment de îndreptățire al copilului adult, chiar și la ani buni după ce acesta nu mai este dependent financiar.
Unii părinți încearcă să mențină apropierea prin bani sau cadouri, iar copiii pot interpreta aceste gesturi necerute ca fiind manipulatoare.
Studiile arată că sprijinul financiar poate fi o expresie a dinamicii de putere între generații și poate, paradoxal, să crească riscul de înstrăinare.

2. Implicarea excesivă în viața copilului adult

Prietenii copilului tău devin și prietenii tăi? Ții legătura cu foștii lor parteneri?

E o diferență între a fi amabil cu prietenii copilului tău și a-i transforma în confidenți sau în „cel mai bun prieten”, mai ales dacă le ceri sfaturi despre relația tensionată cu propriul tău copil.
E normal să ai o relație civilizată cu fostul partener al copilului tău dacă este co-părinte cu el.
Dar nu este sănătos să petreci timp cu un fost iubit sau iubită a copilului tău adult și să împărtășești detalii din viața lui sau a ei care ar trebui să rămână private.

Este mult mai eficient să te deschizi în fața propriilor prieteni, rude apropiate sau a unui terapeut, decât să cauți alinare la persoanele din viața copilului tău.

3. Sfaturi necerute

Acesta este un obstacol clasic, mai ales între mame și fiice.
Sfaturile – în special când vine vorba de creșterea copiilor – pot fi resimțite ca critici și pot ridica ziduri între părinți și copiii lor adulți.

„Mama mea crede că e de mare ajutor,” mi-a spus recent o clientă, pe care o voi numi Jenna. „Spune lucruri de genul ‘Dar sunt mama ta! Cine altcineva îți va spune adevărul?’ Te rog frumos… Nu mai suport. Mă enervează atât de tare încât nu prea mai vreau să vorbesc cu ea deloc.”

4. Refuzul de a face compromisuri

A respinge inițiativele de apropiere sau a ignora cererile copilului adult poate duce la un blocaj tăcut, dar dureros.

O clientă mi-a povestit despre fiica ei, medic, care lucrează cu pacienți programați la fiecare 15 minute. Fiica i-a sugerat să comunice prin mesaje în timpul săptămânii, dar mama a respins categoric ideea.
„Eu vorbeam la telefon cu mama în fiecare zi,” a spus ea, uitând că nici ea, nici mama ei nu aveau un loc de muncă în afara casei.
„Nu vreau să dau mesaje. Fiica mea ar trebui să găsească timp să vorbească la telefon cu mine. Nu cer zilnic. Poate o dată pe săptămână. Mesajele sunt prostești.”

Prin faptul că respinge complet metoda preferată de comunicare a fiicei, mama transmite mesajul că doar preferințele ei contează.
În același timp, închide o cale de comunicare frecventă și face mai puțin probabil ca fiica să accepte o convorbire telefonică, chiar și ocazional.

5. Observațiile critice care infantilizează

Îți permiți să faci remarci care amintesc de copilărie? Spui lucruri precum: „Parcă te-ai îngrășat” sau „Îți apar coșuri din nou”?
Copiilor nu le plac astfel de observații. Adulților — cu atât mai puțin.

Pentru un părinte, poate părea natural să observe și să comenteze.
Dar pentru un copil adult, acest tip de remarci pot părea intruzive și nepotrivite.

A înțelege cauza înstrăinării este doar primul pas

O relație tensionată sau o înstrăinare de copilul tău adult poate avea la bază multe variabile și nu se rezolvă întotdeauna prin „trucuri” simple.
Dar a păstra o minte deschisă și a căuta să faci schimbări în propriul comportament poate fi un pas eliberator — care te poate ajuta să trăiești cu distanța dintre voi sau chiar să te apropii din nou de copilul tău adult, pe care îl iubești și de care îți este atât de dor.