Cercetările au scos în evidenţa importanţa studierii strategiilor de coping comportamentale la copii (Skinner & Zimmer-Gemberck, 2007). Coping este definit ca acţiuni şi gânduri folosite pentru a face faţă cerinţelor stresante (Lazarus & Folkman, 1984). Cercetările care au studiat coping-ul comportamental la copii au constatat ca el este destul de stabil, rămânând la fel de consistent în situaţii diverse (Langsfort & Baldwin, 2001). De exemplu Donaldson et al. (2000) au observat că deşi strategiile de coping ale copiilor fluctuează un pic în dependenţî de situaţii, paternul general rămâne a fi unul constant. De fapt, unele cercetători sugerează că coping-ul comportamental la copii e mai consistent şi mai stabil decât la adulţi (Compas, Malcarne & Fondacaro, 1988).

Conceptul de coping variază de la cercetător la cercetător. Unii categorizează eforturile de coping fiind focusate direct pentru a face faţă unei situaţii stresante sau focusat pe evitarea unui stresor (Stallard et al., 2001). O altă clasificare a strategiilor de coping este cognitivă sau comportamentală, în dependenţă de faptul dacă efortul de coping sunt acţiuni sau gânduri

( Spirito, Francis, Overholser & Frank, 1996).

Literatura de specialitate în psihologia dezvoltării arată că strategiile de coping progresează o dată cu vârsta. Donaldson et al. (2000), afirmă că copii de vârstă şcolară mică folosesc mai puţine strategii de coping comportamentale în comparaţie cu preadolescenţii. Acesta sugerează că o dată cu dezvoltarea copiilor, coping-ul lor comportamental devine mai specific în dependentă de situaţie.

Caplan ş. a (1991) au demonstrat că utilizarea mai multor strategii de coping şi anume flexibilitatea de a folosi diferite tipuri este un predictor la unei adaptări psihologice pozitive. Tot în acest studiu ei au arătat  legătura directă între un nivel înalt al flexibilităţii în alternarea strategiilor de coping focusat pe problemă şi coping-ul focusat pe emoţie şi un nivel înalt al competenţelor sociale ale subiecţilor.

Siegel (1983) a observat că persoanele care fac faţă cu succes stresului folosesc o varietate mai mare de strategii de coping în comparaţie cu cei care nu fac faţă stresului cu succes.

Cea mai cunoscută tipologie a coping-ului este cea propusă de Lazarus şi Folkman, ele se diferenţiază având la bază funcţia sau intenţia strategii de coping. Coping-ul focusat pe problemă se referă la eforturi direcţionate pentru a schimba sau gestiona sursa de stres. În timp ce coping-ul focusat pe emoţii se referă la eforturile pentru a gestioana sau regla emoţiile negative asociate cu episodul stresant.

În literatura dedicată coping-ul copiilor este evidenţiat faptul că acei copii care sunt capabili să utilizeze atât strategii focusate pe emoţii cât şi strategii de coping focusate pe problemă au o adaptare comportamentală şi emoţională mai favorabilă în comparaţie cu copii care utilizează doar un singur tip de strategie. De exemplu, Weisz ş.a. (1994) a arătat că şcolarii mici mai mult utilizează strategii de coping focusate pe emoţii ca răspuns la stresorii relativ necontrolabili, astfel ei au o ajustare mai favorabilă, după cum a fost reflectată în ranjarea făcută de părinţii lor în problemele emoţionale sau comportamentale manifestate de către copii. Mai mult decât atât, copii care foloseau predominant strategii de coping focusate pe problemă ca răspuns la stresorii relativ controlabili dădeau dovadă de o ajustare mai bună. Compas ş. a. (1988) susţine că strategiile focusate pe problemă folosite pentru stresori controlabili şi interpersonali au o corelaţie negativă cu problemele emoţional-comportamentale, în timp ce alternativa focusată pe emoţie este ozitiv corelată cu probleme emoţional-comportamentale. Cu toate acestea Spivack şi Shure (1982) au arătat chiar şi pentru stresori interpersonali relativ controlabili, strategiile de coping direcţionate pentru o reglare emoţională pot fi folositoare şi importante pentru a adaptare pozitivă, deoarece copii nu sunt capabili să folosească tehnica focusată pe problemă până când pot să-şi regleze emoţiile. Fiind luate la un loc, aceste cercetări sugerează că acei copii care sunt capabili să utilizeze strategii de coping focusate pe emoţii atunci când ele sunt necesare au o adaptare emoţională şi comportamentală mai bună şi sunt mai eficiente în comparaţie cu copii care utilizează doar strategii de coping focusate pe problemă (Weisz ş.a., 1994).

Exista şi o diferenţă de vârstă în tipurile de evenimente cotidiene pe care copii de diferite vârste la consideră stresante, pentru preadolescenţi cele mai stresante probleme sunt: şcoala, părinţii, prietenii şi problemele legate de relaţiile cu sexul opus. Cei mai des menţionaţi factori stresanţi pentru vârsta şcolară mică includ cerinţele academice, frica de succes, iniţierea prieteniei şi conflictele cu semenii (Sears şi Milburn, 1990).

Strategiile focusate pe emoţie se dezvoltă o dată cu înaintarea în vârstă şi se formează până la sfârşitul preadolescenţei. Tot Caplan ş.a. (1991) a confirmat în cercetarea lor că elevii de vârstă şcolară mică folosesc preponderent strategiile focusate pe problemă pentru a face faţă situaţiilor stresante, în timp ce copii mai mari demonstrează o mai mare flexibilitate în alternarea între strategiile focusate pe problemă şi cele focusate pe emoţii.

Chiar dacă de la vârstă fragedă copii sun capabili să înţeleagă conceptul că ei au acces şi posibilitate să îşi controleze emoţiile şi gândurile, un concept care este central abordarile focusate pe emoţii. Cu toate acestea, copii nu au cunoştinţe despre aceste strategii specifice şi nici abilităţi necesare pentru a folosi aceste strategii pentru a face faţă situaţiilor stresante. Aceste studii sugerează că deşi copii pot avea abilităţi de a gândi la strategii focusate pe emoţii, mulţi dintre ei nu au încă suficient dezvoltate deprinderile necesare.

Abstract

Children are continuously confronted with inter-personal problems in their daily routine. Children’s ability to deal with these common everyday stressors has been found to be significantly related to their psychological adjustment. In fact, some studies have indicated that children’s ability to deal with these minor problems is a better predictor of concurrent and subsequent psychological symptoms than their ability to deal with major life events.

Bibliografie

1. Compas B. ş.a. Copimg with stressful events in older children and zoung adoliscents. In Journal of Consulting and Clinical Pszchology, 1988, nr. 56, p. 405-411
2. Donaldson, D ş.a. Patterns of children coping with lige: Implications for clinicians, in American Journal of Orthopszchiatry, nr. 70, p. 351-359
3. Lazarus, R. S. şi Folkman S., Stress appraisal and coping, New York, Springer, 1984
4. Skinner, E.A., Zimmer-Gembeck, M.J., The development of coping, în Annual Review of Pszchology,  2007, nr. 58, p. 119-144
5. Spirito A., ş.a. Coping, depresion and adoliscent suiside attemps, în Journal of Clinical Child Psychology, 1996, nr. 25, p. 147-155
6. Stallard P., ş.a. Coping and psychological disstress in children involved in road traffic accidents, în British Journal of Clinical Psycology, 2001, nr. 40, p. 197-208
7. Caplan M. ş. a. The role of interpersonal context in the assessment of social problem-solving skills, în Journal of Applied Developmental Psychology, 1991, nr. 12, p. 103-114
8. Compas B. ş.a. Coping with stressful situations in older children and yound adoliscents, în Journal of Consulting and Clinical Psychology, 1988, nr. 56, p. 405-411
9. Siegel L. Hospitalization and medical care of children, în Handbook of clinical child psychology, 1983, New York, Willey, p. 1089-1108
10. Spivack G. şi Shure M. The cognitive of social adjustement: Interpersonal cognitive problem-solving thinking, în Advances in clinical child psychology, 1982, nr. 5, p. 323-372
11. Weisz J. ş.a. Primary and secondary control among children undergoing medical procedures, în Journal of Consulting and Clinical Psychology, 1994, nr. 62, p. 324-332