Actualitatea problemei: Exprimarea emoţiilor negative la copii este un context important în care putem examina efectele socializării emoţionale.  Din cauza daunei pe care le pot provoca emoţiile negative, părinţii deseori sunt motivaţi să reacţioneze prin folosirea strategiilor negative de control cum ar fi pedeapsa. Această tendinţă se datorează parţial, convingerii că exprimarea emoţiilor negative sunt folosite pentru ai manipula şi că ea denotă un caracter slab. În plus, ei consideră că exprimarea emoţiilor negative sunt dăunătoare pentru copii.

Eisenberg şi colegii lui au evidenţiat o corelaţie negativă între pedeapsa aplicată de părinţi când copii manifestă emoţii negative şi statutul copilului în clasă şi abilităţile lui sociale [5]. În susţinerea acestei cercetări Fabes şi colegii lui au stabilit că părinţii care folosesc pedepse dure atunci când copilul manifestă emoţii negative, acești copii sunt mai puţin expresivi emoţionali şi sunt mai puţin capabili să decodeze emoţiile celorlalţi [6].

Emoţiile părinţilor pot afecta şi securitatea emoţională a copiilor. De exemplu, Davies şi Cummings au sugerat că expunerea copilului la conflictele din familie are ca rezultat insecuritatea emoţională care influenţează reglarea emoţională şi adaptarea la noile condiţii [3]. Autorii susţin că securitatea emoţională este un scop care motivează procesele reglatoare ale copilului. Problemele asociate cu insecuritatea emoţională se pot transforma într-un patern al unei disfuncţii de reglare emoţională. Emoţiile negative exprimate de părinţi, în special emoţiile de ostilitate, vor reduce sentimentul de securitate al copiilor care pot compromite atât reglarea emoţională într-un context specific, cât şi dezvoltarea capacităţilor de reglare emoţională la copii.

Buck (1984) susține că utilizarea strategiilor nonsuportive pentru a controla emoţiile negative la copii, duce la dezvoltarea tendinţelor de inhibare a emoţiilor negative, care la rândul lor, măresc emoţiile negative şi anxietatea.  Astfel copii „acumulează” emoţiile negative, de-a lungul timpului şi în rezultat au dificultăţi în reglarea emoţională .

Sunt cercetări care aduc argumente empirice pentru a susţine această ideii. Copiii şi adulţii care sunt inexpresivi emoţionali sunt fiziologic mai reactivi la o varietate de stimuli afectivi în comparaţie cu indivizii care sunt expresivi, acestea fiind concluziile făcute de Field şi Walden (1982). Relaţia negativă între comportament şi răspuns fiziologic reflectă „modelul hidraulic”, care susţine că în momentul în care anumite emoţii sunt inhibate, ele pot fi descărcate prin intermediul altor canale. Astfel suprimarea emoţională poate duce la intensificarea emoţiilor. Pentru unii copii, un nivel înalt de stimulare emoţională devine copleşitor de stresant, astfel creşte probabilitatea disfuncţiei fiziologice şi a răspunsurilor comportamentale neadecvate.

Eisenberg şi colegii lui au demonstrat că acei copii, ai căror părinţi le interzic copiilor, în special fetelor să manifeste emoţiile negative, au un nivel înalt de stres (măsurat pe baza accelerării bătăilor inimii şi a expresiilor faciale) [5].

Dacă părinţii au o atitudine mai degrabă de susţinere decât una punitivă, atunci când copiii exprimă emoţii negative, ei nu vor mai fi supra solicitaţi emoţional în acele situaţii şi vor fi mai capabili şi mai motivaţi să proceseze mesajul părinţilor şi altă informaţie relevantă pentru a-şi gestiona emoţiile şi comportamentul. În consecinţă aceşti copii vor învăţa strategii adecvate pentru a face faţă emoţiilor trăite şi a gestiona mai bine comportamentele dictate de emoţiile lor. Mai mult ca atât, sprijinul oferit de părinţi în astfel de situaţii îl ajută pe copil să depăşească situaţiile stresante. Ca rezultat copilul va avea un comportament adecvat situaţiei.

 

Se consideră că distresul emoţional al părinţilor afectează expresivitatea emoţională a copiilor, după cum puteţi observa în figura nr. 1.

Figura nr. 1 Modelul relaţiei nivelului de stres al părinţilor şi competenţele sociale

Când părinţii sunt stresaţi şi nu reuşesc să se calmeze, ei pot să se simtă emoţional dezorganizaţi şi pot să piardă controlul atunci când copii manifestă emoţiile negative. Aceşti părinţi nu sunt capabili să ofere susţinere copilului atunci când el trece printr-o experienţă emoţională negativă. În schimb, prin pedeapsă intensifică tendinţa copiilor de a îşi controla expresia emoţiilor negative. Copii care sunt pedepsiţi pentru exteriorizarea emoţiilor tind să-şi inhibe aceste emoţii negative, până când pierd controlul şi exteriorizează într-o modalitate foarte intensă şi neadecvată, după cum susţine Fabes şi colegii lui [6] .

Abilitatea copiilor de a se regla eficient emoţiile, de exemplu de a-şi exprima emoţiile într-o manieră adecvată şi relativ controlabilă, poate servi în calitate de mediator între reacţiile părinţilor la emoţiile negative ale copiilor şi competenţa socială a copiilor.

Genul copilului poate avea un efect asupra reacţiei părinţilor la emoţiile copiilor. De exemplu studiul făcut de Birnbuam şi Croll au demonstrat că părinţii exercită o presiune mai mare asupra băieţilor pentru a-şi controla emoţiile, în special dacă emoţiile manifestate au un stereotip feminin, de exemplu tristeţea sau frica. Dar vor accepta manifestarea emoţiilor de furie mai mult la băieţi decât la fete [1] .

Scopul cercetării: Identificarea prin intermediul studiilor de caz în ce mod reacțiile părinților la evenimentele stresante pentru copii, poate influența adoptarea anumitor strategii de coping.

În continuare vor fi prezentate studii de caz asupra unor elevi cu diferite tipuri strategii de coping identificate prin Chestionarul Strategii de Coping la Copii.  Am folosit informația obţinută de la unul dintre părinţi prin intermediul interviului aprofundat semi structurat, alcătuit din 20 de întrebări şi 6 situaţii de stres pentru copii, pentru a surprinde modalitatea de reacţionare a părinţilor în situaţiile de stres pentru copii. În studiu, au fost menţionate observaţiile învăţătoarei şi a profesorilor de la alte discipline. De asemenea, am utilizat informațiile obţinute în urma aplicării testelor psihologice şi a exerciţiilor efectuate de aceşti elevi în cadrul programului psihologic de remediere „Anti-stres – Eu voi reuși!”.

Elevul G.S., 8 ani

Este un elev luat la evidenţă în categoria de risc, problema educativă principală se referă la incapacitatea de a îşi controla comportamentele conflictuale cu colegii şi unii profesori. Din punct de vedere pedagogic, nivelul realizărilor şcolare este unul bun, are o medie de 8,6. Elevul este foarte motivat la învățătură. Are o viteză de reacţie foarte bună, înţelege repede şi asimilează uşor cunoştinţele şi deprinderile. Are un temperament predominant coleric. Sensibilitatea accentuată îl face deseori irascibil în plan relaţional.

Din punct de vedere fizic la naştere a fost diagnosticat cu encefalopatie perinatală, este la evidență la neurolog, de asemenea, are diagnoza picior plat şi este la evidentă la ortoped. În 2008, la vârsta de 5 ani a suportat o operaţie în condiţie de ambalator.

În cadrul interviului aprofundat semi structurat cu mama lui G.S. am aflat că este unicul copil în familie, părinţii copilului au divorţat, educaţia acestuia fiind asigurată de către mamă. Bunica şi bunelul locuiesc împreună cu ei.  G.S. a frecventat grădiniţa cu plăcere de la vârsta de 3 ani, la vârsta preşcolară a devenit conflictual în relaţie cu alţi copii, mama crede că acest comportament se explică prin divorţul cu soţul. Atunci când G.S. are rezultate bune la şcoală sau când se poartă frumos mama îi permite să se joace la computer mai mult sau îi dă bani de buzunar. Iar atunci când are note mici la testări sau la purtare, îl ceartă, îl pedepseşte, nu-i permite să iasă afară, nu-i permite să se joace la computer şi a recunoscut că uneori îl bate cu cureaua, atunci când el devine insuportabil.

În continuare voi prezenta răspunsurile, mamei lui G.S. pentru cele 6 situaţii pentru a urmări reacţia în diferite situaţii stresante pentru copii. Dacă G.S. ar cădea de pe bicicletă mama lui şi-ar face griji pentru el că nu aibă traumatisme grave şi i-ar spune să înceteze să plângă şi să conducă atent, în caz contrar îi va interzice să se plimbe cu bicicleta. Iar dacă G.S. ar începe să plângă din cauza fricii de a primi injecţie, mama i-ar reproşa că băieţii nu plâng şi i-ar cere să înceteze să plângă, pentru că aceasta nu este demn de un băiat. Dacă G.S. ar nimeri într-o situaţie penibilă în faţa prietenilor săi, mama lui s-ar simţi incomod pentru el şi i-ar spune că el exagerează şi că nu trebuie să plângă pentru aceasta. În situaţia unui recital de poezie, dacă G.S. ar avea emoţii, mama i-ar spune să se liniştească, în caz contrar i-ar interzice să participe şi l-ar lua acasă pentru ca el să se liniştească. În situaţia, în care G.S. pierde lucruri importante pentru el, mama lui devine frustrată că el nu este atent şi pierde lucruri şi apoi plânge ca o fată din această cauză; ea crede că acesta este o pedeapsă pentru el pentru că nu este atent. Atunci când alţi copii îl poreclesc, acesta este o situaţie neplăcută pentru mama lui, dar ea l-ar ruga să se poarte frumos, pentru că ea ştie că el este cel care deseori provoacă alţi copii, iar dacă n-o să se poarte frumos, o să fie pedepsit, n-o să-i permită să se joace la computer.

Din cele menţionate mai sus putem observa că mama lui G.S. resimte distres când fiul ei exprimă emoţii negative, ea îşi face griji pentru el, se nelinişteşte, simte frustrate sau poate să se simtă incomod pentru el. De asemenea, ea reacționează punitiv de cele mai multe ori atunci când copilul ei nimereşte în diferite situaţii stresante.

Părinţii lui G.S. sunt în relaţii tensionate, ei nu comunică între ei, tatăl petrece puţin timp cu copilul, ţine legătura cu şcoala, vine doar la adunări de părinţi, dar nu o informează pe mama lui G.S. despre cele discutate în cadrul adunărilor de părinţi, acest lucru face mai dificilă comunicarea dintre învăţătoare şi cei doi părinţi care nu cooperează între ei.

Eleva P.P., 8 ani

Eleva are o motivaţie foarte bună pentru şcoală, se încadrează în colectivul clasei, este acceptată de către colegi. Este sociabilă, relaţionează cu toţi colegii din clasă. Cunoştinţele şi deprinderile sunt la un nivel mai sus de mediu al clasei, iar faptul că este organizată, disciplinată, activă la ore şi independentă favorizează o situaţie foarte bună la învăţătură are o medie de 9,2. Are o memorie bună şi capacităţi de gândire deductivă bine dezvoltate.

Din punct de vedere fizic este sănătoasă, este dezvoltată corespunzător vârstei, nu a suferit de boli cronice sau antecedente medicale în perioada copilăriei.

Eleva creşte într-o familie aparent consolidată. Mediul familial este puternic marcat de absenţa pe perioade lungi a tatălui, care lucrează în Moscova. P.P. are o soră mai mare cu care este în relaţii armonioase în majoritatea timpului. Mama ţine legătură cu şcoala şi este interesată de evoluţia şcolară a elevei. Copilul petrece majoritatea timpului cu mama, care încearcă în educaţie să adopte stilul de colaborare: foloseşte întărirea comportamentului pozitiv prin laude şi încurajări. Nu a recurs la bătaie ca formă de pedeapsă în educaţie, este de părere că părinţii trebuie să-şi educe copii astfel încât ei „să înţeleagă din cuvânt”. În situaţia în care P.P. ar începe să plângă pentru că îi este frică de injecții, mama ar încerca să-i spună modalităţi de a diminua durerea, de ex.: să se relaxeze sau să respire adânc. Dacă P.P. ar nimeri într-o situaţie penibilă în cadrul unor activităţi cu prietenii, mama ar încerca să o liniştească şi să o facă să se simtă mai bine. Dacă în cadrul unui recital fiica ei ar începe să tremure şi să aibă emoţii puternice, mama i-ar sugera să se gândească la ceva relaxant pentru ca emoţiile să dispară, iar când va recita poezia P.P. să încerce să facă abstracţie de persoanele străine din sală, să-şi imagineze că spune poezia unor persoane care o cunosc şi care ştiu cât de frumos ea poate recita. În situaţia în care P.P. ar fi fost poreclită de alţi colegi şi ar veni acasă plângând, mama ar lăsa-o să se liniştească, apoi o va ruga să-i povestească ce s-a întâmplat după care se va juca cu ea şi vor încerca împreună să se gândească ce ar putea spune pe viitor colegilor dacă situaţia se va repeta.

Din situaţiile redate mai sus putem observa că mama elevei P.P., foloseşte expresii de încurajare şi de asemenea, combină reacţiile focusate reglarea emoţională cu cele focusate pe rezolvarea problemelor. Acest comportament creează un cadru de securitate pentru P.P. şi în situaţii stresante ea adoptă strategii active mai des în comparaţie cu strategiile de evitare sau distructive, ceea ce îi asigură o bună adaptare psihologică.

Prin intermediul studiului de caz, a fost oglindite influența tipului specific de coping a părinților în momentele în care copii lor resimt emoții negative în diferite situații care pot apărea în viața de zi cu zi. Părinții care  folosesc expresii de încurajare şi combină reacţiile focusate pe reglarea emoţională cu cele focusate pe rezolvarea problemelor creează un cadru de securitate pentru copiii lor. Astfel în situaţii stresante ei adoptă strategii active mai des în comparaţie cu strategiile de evitare sau distructive, ceea ce îi asigură o bună adaptare psihologică.

În timp ce părinții care resimt distres când copiii lor exprimă emoţii negative, care îşi fac griji pentru ei, se neliniştesc, resimt frustrate și în consecință reacționează punitiv atunci când copilul lor nimereşte în diferite situaţii stresante, creează un cadru de insecuritate emoțională pentru copii, astfel ei sunt predispuși să adopte strategii de coping distructive, cum ar fi îngrijorarea, reținerea emoțiilor ceea ce poate duce la creșterea nivelului de anxietate și creșterea factorilor de risc ce pot afecta dezvoltarea psihică și fizică a copilului.

În concluzie, putem spune că rezultatele oferite de studiile de caz confirmă ideea conform căreia modalitatea în care părinţii reacţionează la emoţiile negative ale copiilor lor, determină la copii în mod semnificativ calitatea coping-ului emoţional şi ale competenţelor sociale.

 

Recomandări pentru părinți: În calitate de părinte avem datoria de a veghea bunăstarea copilului care este dependent de noi, deoarece încă nu și-a dezvoltat abilitățile pentru a-și satisface toate nevoile. Noi trebuie să fim alături de copil până când va avea capacitatea să se îngrijească singur. Părinții sunt cei care inițiază pe copil și îl ajută să deprindă toate abilitățile pentru ca, într-o zi să devină independent. Autorii H. Renaud și J. Gagne (2011) sugerează că sunt opt nevoi pe care părinții trebuie să le satisfacă copiilor [8].

1. Nevoia de siguranță

Copilul are nevoie:

• Să fie privit cu bucurie și acceptare
• Să intru în contact cu el (atingere, privire aprobatoare)
• Să aibă convingerea că îmi place să mă ocup de el
• Să aibă certitudinea că îl iubesc indiferent de împrejurare (furii ale părintelui, pedepse)

Astfel, se va simți iubit, acceptat și deci în siguranță.

2. Nevoia de apreciere

Copilul are nevoie:

• Să-i apreciez inițiativele
• Să-i arăt această apreciere și prin gesturi, priviri sau atingeri binevoitoare
• Să remarc partea realizată din acțiunile lui, nu pe cea nerealizată
• Să-i arăt impactul pozitiv pe care îl au asupra mea și altora unele dintre acțiunile lui.

El are mare nevoie de a fi apreciat cu entuziasm, pentru a-și păstra gustul pentru descoperire și a-și dezvolta determinarea în tot ceea ce face.

3. Nevoia de a-și satisface părinții

Copilul are nevoie:

• Să-i arăt bucuria pe care mi-o aduce
• Să-i comunic verbal că sunt mulțumit de el, fără să-l critic sau să-l compar cu alții;
• Să vadă că prezența lui, persoana lui, mă fac fericit prin ceea ce este el, nu prin ce aștept eu de la el
• Să simtă cât de mult mă bucur când învață ceva

Această stare de satisfacție a copilului, confirmată de părinte, îi permite să-și continue dezvoltarea într-un climat de fericire, armonie și destindere. Astfel el dezvoltă un simț critic constructiv. Copilul care vede că părinții sunt satisfăcuți învață să fie mulțumit de el și are o autoapreciere de sine adecvată.

4. Nevoia de a fi competent, de a experimenta

Copilul are nevoie:

• Să-i las posibilitatea de a experimenta până la maximul potențialului său
• Să-i mărturisesc admirația mea pentru punctele lui forte
• Să fie sprijinit de mine, să-i demonstrez că îl ajut când are dificultăți, ghidându-l și fiindu-i complice

Dacă părintele îl încurajează și îl valorizează pe copil, el va simți că este admirat și își va spune: “Sunt cineva pentru că mi se permite să…”. Această admirație a părintelui îi permite să obțină siguranță și să-și dezvolte stima de sine.

5. Nevoia de compasiune din partea părintelui

Copilul are nevoie:

• Să-i arăt că poate conta pe mine și pe atenția mea față de problemele lui
• Să-i arăt și să-i comunic receptivitatea mea necondiționată, indiferent de ce simte

Prin aceste atitudini, el simte compasiunea părintelui și se simte înțeles. Acesta îi oferă o mare posibilitate de a dezvolta simțul de colaborare și crește sentimentul de responsabilitate.

6. Nevoia de a fi important

Copilul are nevoie:

• Să-l ascult cu adevărat
• Să-i acord o atenție deosebită și un timp rațional
• Să remarc și să-i dau importanță când îmi place ceea ce face
• Să-i spun că este important pentru mine

Astfel, el se simte important. Își spune: „Sunt important, părinții mă ascultă”. Acest lucru îi oferă ușurință în deschidere pentru a exprima ce simte. Și favorizează o mai bună înțelegere a lui și a celorlalți, precum și respect față de aceștia.

7. Nevoia de acceptare, de recunoaștere

Copilul are nevoie:

• Să-i arăt că îl accept așa cum este, fără nici o condiție
• Să fiu răbdător și tolerant față de modul lui de învățare
• Să-i spun că-l iubesc și că-l accept necondiționat

El are nevoie de această acceptare necondiționată pentru a învăța să se accepte așa cum este. Astfel va căpăta o mai mare încredere în forțele proprii.

8. Nevoia de modestie din partea părintelui

Copilul are nevoie:

• Ca părintele să renunțe la imaginea unei persoane care știe totul și nu greșește niciodată
• Să-i mărturisesc greșelile mele și să mă scuz când ele apar
• Să-i dau exemplu prin expunerea conflictelor resimțite
• Să am flexibilitatea de a reveni asupra unei decizii dacă alta este mai potrivită

Astfel copilul va învăța să fie modest și nu va încerca să se impună. De asemenea, va dobândi o mare flexibilitate în gândire.

Înțelegând mai bine nevoile relaționale ale copiilor și fiind dispuși să-i ascultați, îi veți face să vi se destăinuie și să se simtă înțeleși. Adoptând noi atitudini, îi veți face capabili să-și rezolve conflictele fără intervenția dumneavoastră. În fine, această nouă abordare vă va permite să trăiți cu mai multă bucurie rolul de părinte.

 

Abstract

This article tries to examine the relation between parent’s reaction to children’s negative emotions and social competence. The role of parental emotional distress in children’s emotional socialization was examined. It was concluded that distressed parents who use harsh coping strategies in response to children’s negative emotions have children who express emotion in relatively intense ways. In turn, these children find it relatively difficult to behave in a socially competent manner.

 

Bibliografie

1. Birnbaum D., Croll W. 1984, The etiology of children’s stereotypes about sex differences in emotionality, in Sex Roles, nr. 10, p. 677-691
2. Buck R. The communication of emotion, 1984, Guilford, New York.
3. Davies P., Cummings E., 1994, Marital and child adjustment in Psychological Bulletin, nr. 116, p. 387-411.
4. Eisenberg N. ș.a.,1992, Emotional responsively to others: Behavioral correlates and socialization antecedents in Emotion and its regulation in early development,  p. 57-73
5. Eisenberg N. ș.a.,1996, Parents reactions to children’s negative emotion: relations to children’s social competence and comforting behavior in Child Development, nr.67, p. 2227-2247
6. Fabes R. ș.a.. 2001, Parental coping with children’s negative emotions: relations with children’s emotional and social Responding in Child development, nr. 72, p. 907-920
7. Field T., Walden T., 1982, Perception and production of facial expression in infancy and early childhood, in Advances in child development and behavior, nr. 16, p. 169-211
8. Renaud H., Gagne J., 2011, “8 metode eficiente pentru educarea copiilor”, Polirom, Iași.