Rezumat
În Republica Moldova, potrivit unui studiu, fiecare al 5-lea copil este victima a maltratării. Maltratarea copilului este orice rănire cu intenţie a unui copil. Maltratarea copilului include atât neglijarea cât şi abuzul.Maltratarea are o influenţă negativă asupra dezvoltării sugarilor, copiilor şi adolescenţilor fiind asociată cu deficienţe în funcţionarea socială de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi, de asemenea cu mariajul abuziv şi alte relaţii sociale defectuoase în adolescenţă.
În articol se face referire la modalităţile de gestionare a stresului cauzat de maltratare, variabilele legate de abuz şi simptomele ce se manifestă ulterior. Sunt oferite recomandări de diferite terapii psihologice şi sugestii pentru depăşirii experienţei de post abuz.
Consecinţele maltratării copiilor pot fi severe şi de durată, de aceea este foarte importantă implicarea unei echipe care să intervină în caz de maltratare, asistentul social reprezentând persoana cheie. În articol sunt reflectate activităţile de bază a asistentului social şi ghidul de bune practici care pot preveni fenomenul abuzului asupra copilului. Pentru ca fiacre copil merită să fie în siguranţă, fericit şi protejat.
Cuvinte cheie: maltratate, neglijare, abuz, strategii de coping, asistent social
Abstract
The article reflects the social worker role’s in child abuse and child neglect prevention. The types of abuse are defined and are reflected the coping strategies in maltreatment situations linked with different others variables like: social support, negative reactions from others or frequent abuse incidents. In order to prevent child abuse social worker should take into consideration the risk factors from the family, to integrate home visits with preventive programs and to promote mass informative champagne the make aware the public opinion regarding child maltreatment and its consequences.
Key Words: maltreatment, neglect, abuse, coping strategies, social worker
Potrivit unui studiu realizat de către Centrul Naţional de Prevenire a Abuzului faţă de Copil (CNPAC) fenomenul de abuz şi neglijenţă a copilului prezintă evoluţii neliniştitoare. ”Frecvenţa aplicării formelor de abuz asupra copiilor este în continuă creştere în societate, iar fiecare al cincilea elev este victimă a abuzului sexual, pedepsei fizice, pălmuirii peste faţă sau lipsei de supraveghere”, afirmă Daniela Popescu, preşedintele CNPAC. ”În Moldova, continuă dna Popescu, sunt încă multe de făcut pentru a apropia realităţile de imperativul exprimat de titlul programului „Copilărie fără violenţă”, care a inspirat şi prilejuit acest studiu”.
Maltratarea copilului este orice rănire cu intenţie a unui copil. Maltratarea copilului include atât neglijarea cât şi abuzul.
Neglijareeste atunci când părintele sau persoana tutore nu are suficientă grijă de starea generala de bine a copilului. Neglijare poate fi considerată privarea copilului de adăpost, de condiţii adecvate de şcolarizare, de hrană, îmbrăcăminte, îngrijire medicală sau de protecţie împotriva riscurilor. Neglijarea copilului este la fel de gravă şi nocivă ca şi abuzarea lui şi este mai frecventă decât abuzul.
Abuzul asupra copilului poate fi definit drept cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică şi psihică a copilului. Abuzul asupra copilului are loc prin profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil prin fragilizarea personalităţii celui de-al doilea. Întotdeauna abuzul asupra copilului se face cu intenţie distructivă, iar neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei parentale vis-a–vis de nevoile copilului.
Există trei tipuri de abuz asupra copilului:
Abuzul fizic reprezintă acţiunea din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţă vătămarea fizică a copilului. El presupune pedepse ca: legarea copilului, lovirea, rănirea, otrăvirea, zgârierea, etc.
Abuzul sexual este obligarea sau îndemnarea acestuia de către o persoană adultă să participe la activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care servesc obţinerea de către adulţi a plăcerii sexuale.
Abuzul emoţional este un comportament intenţionat al adultului lipsit de căldură afectivă, care jigneşte, batjocoreşte, devalorizează, nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul, afectându-i în acest fel dezvoltarea şi echilibrul emoţional. Toate formele de abuz asupra copilului au consecinţe psihologice negative. Tipurile de abuz se întrepătrund, astfel încât fiecare formă de abuz prezintă componente din celelalte forme.
Maltratarea are o influenţă negativă asupra dezvoltării sugarilor, copiilor şi adolescenţilor. Maltratarea afectează funcţionarea individuală printr-o influenţă aparentă asupra dezvoltării unui număr de comportamente problematice, neadecvate şi prin interferarea lor cu dezvoltarea cognitivă. Maltratarea este asociată cu deficienţe în funcţionarea socială de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi, de asemenea, este asociată cu mariajul abuziv şi alte relaţii sociale defectuoase în adolescenţă.
Mecanismele prin care maltratarea influenţează dezvoltarea sunt diverse. De exemplu, unii copii maltrataţi sunt depresivi şi se eschivează de la contacte sociale; alţii sunt agresivi şi, în consecinţă, respinşi de colegi şi adulţi. Ambele tipuri de copii maltrataţi se confruntă cu dificultăţi în comunicarea interpersonală.
Copii care sunt abuzaţi fizic şi sexual suferă de tulburări de internalizare şi externalizare (Trickett & McBride-Chang, 1995). De exemplu, mai multe studii de abuz sexual asupra copilului au constatat, că între 21% (Conte & Schuerman, 1987) şi 49% (Caffaro-Rouget & Santen, 1989) din copii nu prezintă nici un fel de simptome. Nu este clar, dacă anumite simptome vor apărea în alte etape ale vieţii acestor copii sau dacă ei au fost mai puţin afectaţi de maltratare. Până acum nu există cercetări care să identifice profilul de personalitate a copiilor care nu prezintă nici un fel de simptom, deşi a fost maltratat. Copiii care sunt victime ale abuzurilor sexuale repetate sau ale violenţei au manifestat un nivel mai ridicat al tulburărilor psihice (Putnam & Helmers, 1993). Adolescenţii abuzaţi sexual sunt mai predispuşi spre tentative de sinucidere, decât cei care au fost abuzaţi fizic sau neglijaţi (Fromuth & Burkhart, 1989).
Psihologia cognitivă explică astfel dezvoltarea anxietăţii şi depresiei la copii abuzaţi şi neglijaţi. Copiii care sunt abuzaţi sau neglijaţi în primii ani de viaţă îşi dezvoltă o schemă cognitivă de bază sub presiunea experienţelor de abuz trăite (de exemplu, oamenii care te iubesc te-au rănit, deci eu sunt o persoana rea, nu am nici o scăpare de la durere). Aceste scheme vor influenţa interacţiunile lor cu ceilalţi, şi interpretările lor a acestor interacţiuni vor consolida schema cognitivă dată. Datorită acestei scheme cognitive copiii maltrataţi vor interpreta anumite situaţii sociale mai ostil decât copiii care nu au fost abuzaţi. Ca rezultat, copiii maltrataţi pot înţelege şi interpreta greşit anumite situaţii sociale şi vor răspunde într-un mod ostil, ceea ce va condiţiona atitudini şi comportamente de respingere din partea colegilor. Copii abuzaţi fizic şi neglijaţi prezintă încă din copilărie probleme de relaţionare cu semenii (Erickson & Egeland, 1987). Băieţii, care sunt agresaţi fizic, sunt mai predispuşi spre un comportament agresiv faţă de persoanele de aceeaşi vârstă (Malinosky-Rummell & Hansen, 1993).
Un factor stresant este „orice eveniment în care atât cerinţele externe cât şi cele interne, ambele depăşesc resursele de adaptare ale individului şi sistemul social” (Lazarus şi Folkman, 1984, p. 3). Coping-ul este definit ca „eforturi pentru a gestiona condiţii periculoase, ameninţări sau provocări atunci când un răspuns automat nu este disponibil” (Monat & Lazarus, 1985, p. 5].
Strategiile de coping se referă la eforturi intenţionate, cognitive şi comportamentale, depuse întru a gestiona stresul. Spaccarelli (1994) într-un studiu despre strategiile de coping practicate de copii în situaţiile de abuz, a relevat importanţa examinării procesului tranzacţional în cazul variabilelor legate de abuz (de ex. severitatea, durata, reacţiile celor din jur), strategiile de coping şi simptomele ce se manifestă ulterior.
Figura 1. Modelul de mediere între caracteristicile abuzului, mediul social, strategii de coping şi manifestarea simptomelor.
Referitor la tipurile de tratament psihologic în cazul copiilor maltrataţi putem menţiona că psihoterapia individuală este cea mai simplă formă a tratamentului. Există o varietate de metode şi tehnici pentru tratamentul copiilor abuzaţi, inclusiv terapia prin jocuri, poveşti, drame, jocuri de rol, educaţia sexuală, dezvoltarea integrităţii corporale, exerciţii pentru dezvoltarea stimei de sine, tehnici cognitiv-comportamentale şi tehnici comportamentale (Becker et al., 1995).
Terapia de familie pare să fie a două cea mai răspândită terapie în cazuri abuzurilor sexuale. Conform Silovsky şi Hembree-Kigin (1994), scopurile tratamentului în cazuri disfuncţiilor relaţiilor în familie sunt similare cu diferite modele ale terapiei în familie şi includ prevenirea evenimentelor abuzului pe viitor, având drept scop ca făptuitorul să recunoască şi să accepte responsabilitatea pentru abuz şi restabilirea ierarhiei corespunzătoare în familie. De obicei, terapia de familie implică o varietate de componente, inclusiv intervenţia instanţei de judecată, terapia individuală pentru copii, terapia de familie şi de grup.
Terapia de grup permite copiilor abuzaţi sexual să înţeleagă că şi alţii au avut experienţe similare. Acest fapt este benefic pentru copiii abuzaţi, deoarece îi face să se simtă mai puţin singuri în suferinţa lor (au mai păţit-o şi alţii nu numai eu).
Cicchetti şi Hoit (1993) au examinat factorii care au prezis funcţionarea adaptivă la 127 de copii maltrataţi de vârstă şcolară. Aceştia sunt: elasticitatea mai mare a ego-ului, controlul ego-ului şi aprecierea înaltă a propriei persoane (autoaprecierea). Controlul ego-ului înseamnă abilitatea copiilor de a controla emoţiile lor şi sentimentele, iar elasticitatea ego-ului reprezintă abilitatea copiilor de a modifica nivelul controlului ego-ului în dependenţă de circumstanţe şi situaţii. Copiii maltrataţi care au manifestat nivel înalt al controlului ego-ului în diferite circumstanţe au demonstrat adaptabilitate sporită în raport cu acei care aveau nivel scăzut de control al ego-ului.
Tufts (1984) în studiul său asupra copiilor abuzaţi sexual a constatat că reacţiile negative ale mamelor în momentul în care au aflat despre cazul de abuz sexual au fost asociate cu tulburări de comportament în rândul copiilor. O reacţie de suport nu a diminuat tulburările de comportament, în schimb reacţiile neutre au avut cel mai bun efect asupra copiilor.
Goodman et al (1992) au examinat efectele mărturiilor în instanţe depuse de cincizeci şi cinci de copii abuzaţi sexual. Comportamentele au fost evaluate de părinţi şi educatori conform unui chestionar, apoi au fost comparate cu un grup de 74 de copii abuzaţi sexual, care nu au depus mărturii. Comparaţiile au fost efectuate la 3 şi 7 luni după depunerea mărturiilor copiilor şi după ce cazurile copiilor care au depus mărturii au fost închise. Ambele grupe de copii şi-au îmbunătăţit comportamentul în termenul de 3 luni şi nu au existat diferenţe de comportament între copiii care au depus mărturiile şi cei care nu au depus. După 7 luni, comportamentele copiilor care au depus mărturii au devenit mai problematice decât la ceilalţi. Copiii care au fost nevoiţi să depună mărturii de mai multe ori şi care nu au avut sprijin matern au manifestat un nivel mai înalt al tulburărilor de comportament.
Runyan et al (1988) au studiat 100 de victime ale incestului, implicate în procese de judecată. Cinci luni după primul lor contact cu reprezentanţii justiţiei, copiii care deja au depus mărturii anterior, au avut mai puţine probleme comportamentale, decât copii care nu au depus mărturii.
Chiar dacă mărturiile provoacă un nivel înalt de stres la copiii maltrataţi, consecinţele negative sunt de scurtă durată. Unii copii consideră că experienţa lor în depunerea mărturiilor contra celor care i-au abuzat le dă puteri. Totodată, studiul confirmă ideea potrivit căreia atunci când copiii primesc prea puţin sprijin în timpul depunerii mărturiilor şi, în plus, mai trebuie să depună mărturii în mod repetat ei vor manifesta simptome ale unui comportament problematic.
Consecinţele maltratării copiilor pot fi severe şi de durată, de aceea este foarte importantă implicarea unei echipe care să intervină în caz de maltratare. Echipa interdisciplinară include: asistenţi sociali, psihologi, medici, jurişti, poliţişti, etc. În 90% dintre cazurile raportate de violenţă domestică, poliţiştii sunt primii chemaţi să intervină. Funcţionarea echipei presupune desemnarea unei persoane-cheie (persoană responsabilă, persoană releu) pentru caz. De regulă, persoana cheie este asistentul social.
Ghidul de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, elaborat de organizaţia ”Salvaţi Copiii”, atribuie asistentului social următoarele sarcini:
• evaluarea factorilor de risc prezenţi şi elaborarea unui plan de asigurare a securităţii copilului;
• evaluarea familiei din punct de vedere al riscurilor repetării abuzului;
• identificarea nevoilor psihologice şi fizice ale copilului;
• acordarea ajutorului de urgenţă pentru copil şi familie;
• determinarea modalităţilor de intervenţie cu scopul de a reduce şi neutraliza factorii de risc ai abuzului;
• elaborarea, împreună cu familia, şi punerea în aplicare a planurilor de intervenţie pentru reducerea efectelor abuzului;
• monitorizarea şi evaluarea permanentă a situaţiei şi a evoluţiei intervenţiei.
O metafora care ar ilustra cel mai bine situaţia copiilor maltrataţi şi a dramei lor ar fi un copac peste care a trecut o furtună puternică, schilodându-l şi frângându-i crengile. Unele crengi cu timpul se vor restabili, dar altele au fost atât de vătămate de furtună încât există riscul să nu mai dea frunze niciodată. Iată de ce prevenirea maltratării copilului trebuie să devină o prioritate pentru întreaga societate. Prevenirea este cheia reducerii maltratării copiilor. Un rol important în această acţiune îl joacă asistentul social.
Utilizarea factorilor de risc poate reprezenta o oportunitate pentru a crea instrumente de evaluare a riscului. Cercetătorii au identificat cinci factori de risc care corelează strâns cu maltratarea: vârsta copilului, model parental abuziv, dependenţa de alcool a părinţilor, ataşament redus faţă de copil şi izolarea socială. Aceşti factori interacţionează într-un mod complex. Copiii care cresc în familii caracterizate prin toţi aceşti cinci factori se află în zona de risc a abuzului.
Integrarea programelor de vizite la domiciliu în scop preventiv, vizitele regulate ale asistentului social la domiciliu s-au soldat cu efecte pozitive asupra familiilor în care exista riscul abuzului asupra copilului.
În cadrul activităţilor şcolare şi extraşcolare sunt iniţiate programe în care copii sunt învăţaţi cum să procedeze în situaţii de potenţial abuz, cum să oprească potenţialul ofensator şi unde să apeleze după ajutor. Acest tip de programe învaţă copii să nu se învinuiască atunci când devin victime ale abuzului şi strategii de prevenire a problemelor emoţionale care pot fi consecinţa abuzului.
Informarea şi sensibilizarea publicului este un aspect care reprezintă un punct critic în prevenirea abuzului la copiii. Campaniile educaţionale sunt importante pentru a arăta oamenilor seriozitatea problemei, implicaţiile ei şi în ce mod fiecare poate face o diferenţă. Strategia de prevenire va fi eficientă atunci, când societatea este conştientă şi angajată în prevenirea maltratării copiilor.
Bibliografie
Becker J., et al. (1995). Empirical research on child abuse treatment, American Psychological Association. Journal of Clinical Child Psychology, 24, 23-46
Cffaro-Rouget A. et al. (1989). The impact od child sexaul abuse. Annals of Sex research, 2, 29/47
Cicchetti D. et al. (1993). Resilience in maltreatment children, Development and Psychopathology, 5, 629-647
Comunicat de presa, De Ziua Mondială de Prevenire a Abuzului asupra Copiilor, CNPAC îndeamnă pentru o „Copilărie fără violenţă”, 2009 http://cnpac.org.md/
Conte J., Schuermen J. (1987). Factors associated with an increased impact of child abuse. Child Abuse & Neglect, 11, 201-211
Erickson M. & Egeland B. (1987). Adevelopmental view of the psychological conseqences of maltratment. School Psychology Review, 16, 156-168
Fromuth M. & Burkhart B. (1989). Long-term psychological correlates of childhood sexual abuse in two samples of college men. Child abuse & Neglect, 10, 5-15
Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizaţia
Goodman G. et al. (1992). Testifying in criminal court. Monographs of the society for research in child development, 57, 1-160
Lazarus, R. S., & Folkman, S. (1984). Coping and adaptation. In W. D. Gentry (Ed.), The handbook of behavioral medicine, p. 282-325, New York: Guilford Press.
Malinosky-Rummell R. & Hansen D. (1993). Long-term concequences of childhood physical abuse. Psychological Bulletin, 114, 68-79
Monat, A., & Lazarus, R. S. (1985). Stress and coping: An anthology (2nd ed.). New York: Columbia University
Putnam F., Helmers K. & Trickett P. (1993). Development reliability and validation of child dissociation scale. Child abuse & Neglect, 17, 731-740
Runyan, D. et al. (1988). Impact of legal intervention on sexually abused children. Journal of Pediatrics, 113, 647-653
Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, Iaşi, 2002, p. 124.
Silovsky J. & Hembree-Kigin T. (1994). Family and group treatment for sexually abused children: A review. Journal of Child Sexual Abuse, 3, 1-20.
Spaccarelli, S. (1994). Stress, appraisal, and coping in child sexual abuse: A theoretical and empirical review. Psychological Bulletin, 116, 340-362.
Trickett P. & McBride-Chang C. (1995). The development impact of different forms of child abuse and neglect. Developmental Review, 15, 311-337
Tufts New England Medical Center (1984). Sexually exploited children: Service and research project. Washington, DC: US: US Department of Justice.
