Importanţa abilităţii de a se adapta la stres şi adversităţi este un factor central în dezvoltarea umană. Succesul adaptării la stres include modalităţi în care individul îşi reglează emoţiile, gândeşte constructiv, îşi reglează şi îşi direcţionează comportamentul şi acţionează într-un mediu social pentru a diminua sursa de stres. Aceste procese au fost incluse în variate forme în modelul de coping. Investigând  modurile în care acestea aspecte diverse de coping se formează şi funcţionează în copilărie şi adolescenţă sunt critice în înţelegerea procesului de adaptare la stres.

Cercetările referitor la natura şi funcţionalitatea proceselor de coping în copilărie şi adolescenţă sunt atât necesare atât din punct de vedere teoretic, cât şi din raţiuni practice. Din perspectiva necesităţii cercetărilor cu caracter teoretic, coping-ul reprezintă un aspect important în procese mai generale de auto-reglare a emoţiilor, comportamentului, proceselor cognitive şi fiziologice. Rezultatele cercetărilor referitor la coping, pot oferi informaţii valoroase despre mecanismele şi dezvoltarea proceselor auto-reglatoare. Din perspectiva aplicativă cercetarea managementului stresului prezintă două direcţii semnificative. Prima, stresul psiho-social reprezintă un factor de risc în apariţia psihopatiilor la copii şi la adolescenţi, modul în care copii şi adolescenţii fac faţă stresului sunt mediatori şi moderatori potenţiali importanţi asupra impactului pe care îl are stresul în adaptare. A doua, dezvoltarea anumitor strategii de coping în copilărie, pot crea anumite patern-uri de conduită în situaţii de stres, care vor fi utilizate pe parcursul întregii vieţi.

Lazarus şi Folkman (1984) definesc coping-ul ca „eforturi de schimbare cognitive şi comportamentale pentru a face faţă cerinţelor externe sau interne care duc la depăşirea resurselor personale a unui individ.” Coping-ul este un proces dinamic care se referă la acţiuni fizice sau mintale intenţionate, ca reacţie la un factor stresogen şi direcţionată spre mediu sau stări interne.

Skinner şi Wellborn (1994) definesc coping-ul ca „un proces prin care persoanele îşi reglează comportamentul şi emoţiile în condiţii de stres psihologic”. Coping-ul direcţionat pentru reglare comportamentală include căutarea de informaţii şi rezolvare de probleme, reglarea emoţională include menţinerea unei atitudini optimiste. Skinner şi colegii lui au plasat coping-ul într-un model motivaţional al controlului psihologic, care se bazează pe motive şi trebuinţe umane de bază: competenţă, autonomie şi afiliere. Eforturile pot fi direcţionate spre satisfacerea acestor trebuinţe, protejarea împotriva ameninţărilor sau pentru a repara prejudiciile  provocate de stres. Modelul oferit de Skinner diferă de cel a lui Lazarus şi Folkman prin faptul că coping-ul include răspunsuri volitive, involuntare şi automate pentru a face faţă ameninţărilor.

Eisenberg (1997) şi colegii definesc coping-ul ca un subset mai îngust al auto-reglării. Ei susţin că persoanele sunt implicate în reglarea comportamentelor şi emoţiilor mereu, dar coping-ul se referă în special la auto-reglare în situaţii de stres. Ei identifică trei aspecte ale auto-reglării: încercări de a regla emoţiile direct, încercări de a gestiona  situaţiaşi încercări de a regla comportamentul bazat pe emoţii. Chiar dacă coping-ul şi reglarea emoţională sunt procese care de obicei implică efort, coping-ul nu este mereu conştient sau intenţional. De aceea, asemănător perspectivei oferite de Skinner şi colegii lui, acest model de coping include răspunsuri la stres atât volitive, cât şi automate. Coping-ul poate fi limitat de dezvoltarea biologică, cognitivă, socială sau emoţională a individului. Nivelul dezvoltării individuale contribuie atât la resursele care sunt disponibile pentru coping, cât şi limitează tipurile? poate nr de strategii de coping pe care un individ le poate aplica.

Coping şi reacţii la stres. Coping-ul este diferit de competenţa sau rezilienţă. Deşi termenii de coping, competenţă şi rezilienţă pot fi folosite ca sinonime, de fapt ele reflectă diferite aspecte a unei dezvoltări şi adaptări armonioase. Diferenţa de bază este că coping-ul se referă la un proces de adaptare, competenţa se referă la caracteristici şi resurse care sunt necesare pentru o bună adaptare, iar rezilienţa reprezintă consecinţa utilizării eficiente a competenţelor şi coping-ului ca răspuns la stres sau adversităţi. De aceea, coping-ul poate fi definit ca eforturi pentru a mobiliza competenţe şi resurse personale, iar rezilienţa poate fi definită ca o consecinţă de succes a acestor acţiuni. Coping-ul include comportamente şi gânduri care sunt implementate de indivizi când fac faţă stresului, fără a face referinţă la eficienţă lor, în timp ce rezilienţa se referă la rezultatele coping-ului  adoptat practicat de  indivizii competenţi care au făcut faţă stresului într-o manieră eficientă şi bine adaptată. Cu toate acestea, nu toate eforturile de coping sunt  asociate cu competenţă şi nu toate rezultatele reprezintă rezilienţă, unele eforturi de coping pot eşua după cum susţine Compas şi colegii lui (1998).

Un aspect fundamental în conceptualizarea coping-ului este contrastul dintre răspunsul la stres care implică efort conştient şi volitiv din partea individului şi răspunsuri care sunt automatizate şi nu au un control conştient. În literatura de specialitate putem întâlni două poziţii, primul se referă la toate reacţiile la stres, indiferent de gradul de voluntaitateşi control implicat (Cozne şi Gottlieb, 1996), în timp ce a doua poziţie susţine că procesul de coping este limitat la acele reacţii la stres care implică voinţă, efort şi control conştient (Rudolph, 1995). Acesta fiind un aspect crucial în înţelegerea procesului de coping.

Indiferent de modul cum aceste două concepte sunt prezentate într-o definiţie de coping, este important să facem diferenţă dintre reacţii voluntare şi involuntare din mai multe considerente. În primul rând, această diferenţiere evită imprecizia oferită definiţiei de coping, care se referă la tot ce face un individ ca reacţie la stres (Lazarus şi Folkman, 1984). De exemplu, Rudolph şi alţii (1995) diferenţiază consecinţele stresului, care include reacţii imediate şi automatizate la situaţii sau circumstanţe de stres şi consecinţe ale coping-ului, care sunt mediate de eforturi voluntare şi conştiente pentru a face faţă stresului. În al doilea rând, procesele voluntare şi involuntare sunt percepute subiectiv şi calitativ diferit; indivizii pot face diferenţă între situaţiile când percep că deţin control asupra gândurilor şi comportamentelor lor sau când percep ca nu deţin nici un control (Skinner, 1995). De exemplu, eliberarea emoţiilor poate avea loc printr-o reacţie involuntară (plânsul) sau printr-un proces controlat ca scrisul, efectele acestor procese asupra stării afective şi a fiziologicului vor fi foarte diferite (Pennebaker, 1997). În al treilea rând, reacţii voluntare şi involuntare pot apărea în mod diferit de-a lungul perioadei copilariei, reacţii involuntare fiind specifice perioadei copilului mic şi preşcolarului, transformându-se treptat în răspunsuri voluntare pe parcursul vârstei şcolarului mic.

Tipurile de coping. Cele mai cunoscute tipuri de coping sunt: focusat pe problema versus focusat pe emoţii; control primar versus secundar şi implicare versus evitare. Alte tipuri care sunt folosite relativ des sunt coping cognitiv sau comportamental şi coping activ sau pasiv. Lazarus şi Folkman (1984) definesc coping-ul focusat pe problemă ca răspunsurile de tipul: căutarea informaţiei, generarea soluţiilor posibile a problemelor, luarea anumitor măsuri pentru a schimba circumstanţele ce creează stres. În timp ce coping-ul focusat pe emoţii implică exprimarea emoţiilor trăite, căutarea suportului social sau încercarea de a evita sursa de stres. Aceste tipuri au fost folosite pe larg în cercetările legate de coping-ul la copii şi adolescenţi, cu toate acestea critica de bază adusă acestor tipurieste faptul că sunt categorii foarte generale. Weisz (1994) propune o dimensiune alternativă, care se referă la orientarea individuală în intensificarea sentimentului de control personal asupra mediului şi a reacţiilor sale (control primar) sau adaptarea la mediu (control secundar). De exemplu, în analiza coping-ului la copii internaţi în spital, Rudolph (1995) a identificat ca răspuns primar în timpul procedurilor medicale dureroase ( „ţin mâna mamei”) poate reflecta un scop de control secundar („astfel eu ştiu că ea este alături de mine”).

Diferenţa dintre coping-ul cu angajament sau fără angajament de asemenea a obţinut o atenţie deosebită în cercetările cu copii şi adolescenţi (Ebata şi Moos, 1991).

Coping-ul cu angajament include răspunsuri care sunt orientate sau spre sursa de stres sau spre emoţii sau gânduri (ex. : rezolvarea de probleme sau căutarea suportului social). Coping-ul fără angajament se referă la răspunsurile care sunt direcţionate dinspre stresor (ex.: retragerea sau negarea). Cu toate că dimensiunea angajament – fără angajament se referă la dimensiunea de abordare sau evitare, prima fiind mai extinsă, deoarece evitarea reprezintă doar o modalitate prin care individul nu îşi asumă angajamentul. Răspunsuri cum ar fi distragerea cognitivă, de asemenea implică dimensiunea în care individul nu îşi asumă angajamentul, dar nu este o evitare pură, deoarece include redirecţionarea atenţiei spre un alt scop şi reflectă faptul că individul este conştient de stresor ( Compas, 1999).

Tipurie extinse ale coping-ului servesc drept principii care reprezintă diversitatea caracteristicilor de răspuns la stres. Varietatea dimensiunilor de coping pot reprezenta mai degrabă aspecte complimentare decât ortogonale ale procesului de coping. Spre exemplu, Rudolph şi alţii (1995), menţionează că dimensiunea cognitiv-comportamentală este preocupă de răspunsurile coping-ului, dimensiunea focusat pe problemă versus focusat pe emoţii este preocupată de scopul coping-ului, iar dimensiunea controlului primar versus cel secundar reprezintă atât răspunsurile cât şi scopurile coping-ului.

Categorii de coping

Psihologia clinică  contemporană a identificat specificul coping-ului la copii şi adolescenţi au fost propuse o mare varietate de strategii de coping, acestea includ: rezolvarea de problemă, căutarea de informaţii, restructurarea cognitivă, încercarea de a înţelege, catastrofizarea, eliberarea de emoţii, activităţi fizice, acceptarea, distragerea, distanţarea, evitarea, auto-critica, învinuirea altora, visarea, suprimarea, retragerea socială, acceptarea resemnată, negarea, consumul de droguri sau alcool, căutarea suportului social, căutarea suportului informaţional sau utilizarea religiei.

Ayers, Sandler, West şi Roosa (1996) utilizând analiza factorială, au însumat strategiile de coping în partu factori: coping activ (decizii cognitive, soluţionare directă a problemelor, căutarea înţelegerii şi restructurare cognitivă pozitivă), suport social (suport focusat pe emoţie şi suport focusat pe problemă), distragere (activităţi de distragere şi eliberarea fizică a energiei) şi evitare (evitare cognitivă şi acţiuni de evitare).

În concluzie, putem sublinia că prin evaluarea strategiilor de coping utilizate de copii şi adolescenţi, putem identifica aspectele puternice şi slabe ale arsenalului cognitiv şi comportamental al lor în timp ce fac faţă stresului. De asemenea, prin identificarea strategiilor de coping putem obţine informaţie valoroasă atât pentru diagnosticare, cât şi pentru re-test pentru a evalua impactul intervenţiei unui program de psihocorecţie.

Abstract

The article offers definitions and conceptualizations of the coping process, including the degree to which developmental factors are represented. A wide variety of specific subtypes of child and adolescent coping have been proposed. These include problem solving, information seeking, cognitive restructuring, seeking understanding, catastrophizing, emotional release or ventilation, physical activities, acceptance, distraction, distancing, avoidance, self-criticism, blaming others, wishful thinking, suppression, social withdrawal, resigned acceptance, denial, alcohol or drug use, seeking social support and use of religion.

Bibliografie

1. Ayers, T. S., Sandier, I. N., West, S. G., & Roosa, M. W.  Adispositional and situational assessment of children’s coping: Testing alternative models of coping. Journal of Personality, 1996. 64, 923-958.
2. Compas, B. E., Connor, J. K., Saltzman, H., Thomsen, A. H., & Wadsworth, M. Getting specific about coping: Effortful and involuntary responses to stress in development. In M. Lewis & D. Ramsey (Eds.), Soothing and stress 1999 (pp. 229-256). New York: Cambridge University Press.
3. Coyne, J. C., & Gottlieb, B. J. The mismeasure of coping by checklist. Journal of Personality,1996. 64, 959-991.
4. Ebata, A., & Moos, R. Coping and adjustment in distressed and healthy adolescents. Journal of Applied Developmental Psychology, 1991.12,33-54.
5. Lazarus, R. S., & Folkman, S. Stress, appraisal, and coping. New York: Springer. 1984. p.312
6. Pennebaker, J. Opening up: The healing power of expressing emotions (rev. ed.). New York: Guilford Press. 1997. p. 298
7. Rudolph, K. D., Dennig, M. D., & Weisz, J. R. Determinants and consequences of children’s coping in the medical setting: Conceptualization, review, and critique. Psychological Bulletin, 1995. 118, 328-357.
8. Weisz, J. R., McCabe, M. A., & Dennig, M. D. Primary and secondary control among children undergoing medical procedures: Adjustment as a function of coping style. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 1994. 62, 324-332