Când Mark Carney a spus că “ne aflăm într-o ruptură, nu într-o tranziție”, mulți au simțit, poate pentru prima oară, că cineva pune în cuvinte o realitate resimțită difuz de luni sau ani de zile. A fost o formulare care a adus claritate, dar și o neliniște surdă. Claritate, pentru că ne-a ajutat să numim ceva ce trăiam fără să știm exact cum să descriem. Neliniște, pentru că, spre deosebire de tranziții care, prin definiție, promit un “după” rupturile nu ne oferă același orizont.

Ca psihoterapeut, văd zilnic cum nesiguranța, oboseala emoțională și confuzia nu sunt doar efecte ale contextului social sau economic. Ele se manifestă direct în corp: prin tensiuni greu de explicat, prin epuizare persistentă, prin iritabilitate sau, dimpotrivă, amorțeală relațională. Nu e vorba doar despre ceea ce înțelegem rațional, ci despre ce percepe sistemul nostru nervos.

Ce este siguranța, biologic vorbind

Teoria polivagală, dezvoltată de neurofiziologul Stephen Porges, ne ajută să înțelegem cum funcționează percepția siguranței. Conform acesteia, siguranța nu este o idee abstractă sau o stare mentală pozitivă, ci o condiție biologică esențială. Sistemul nostru nervos autonom scanează permanent mediul printr-un proces numit neurocepție o evaluare inconștientă care determină dacă suntem în siguranță, în pericol sau în colaps. Această evaluare nu se face pe baza logicii, ci pe baza semnalelor subtile: tonul vocii, expresiile faciale, coerența mesajelor sau ritmul schimbărilor.

Astfel, distincția dintre tranziție și ruptură nu este doar una conceptuală, ci una cu implicații fiziologice directe.

Tranziția organizează. Ruptura dezorganizează.

Într-o tranziție, chiar dacă stresul este prezent, sistemul nervos păstrează un minim sentiment de continuitate. Există o poveste pe care ne-o putem spune: știm de unde venim, ne aflăm într-un prezent provocator, dar avem speranța unui viitor coerent. Această capacitate narativă menține accesul la resursele noastre psihice: putem planifica, colabora, repara. Chiar și conflictele rămân negociabile. Biologic, corpul simte: “nu e ideal, dar nu e sfârșitul lumii”.

Ruptura, în schimb, presupune prăbușirea predictibilității. Când semnalele de pericol sunt constante sau contradictorii, sistemul nervos intră în mod de supraviețuire. Apar reacțiile de luptă, fugă sau înghețare. Accesul la conectare și empatie se restrânge. Gândirea devine rigidă, deciziile sunt mai greu de luat, iar nevoia de control crește. Dialogul se reduce. Apare cinismul, iritabilitatea sau, uneori, o apatie greu de depășit.

Un efect mai puțin vizibil, dar esențial, este că oamenii nu mai pot simboliza cu ușurință ce trăiesc. Se creează un vid de sens, iar acest spațiu este adesea umplut de polarizare, teorii conspiraționiste sau discursuri radicale. Când corpul simte haos, mintea caută certitudini, oricât de artificiale.

Cum susținem reglarea într-o perioadă de ruptură

Din perspectiva psihologică și neurobiologică, a cere cooperare, viziune pe termen lung sau calm rațional într-un context de ruptură, fără să oferim în prealabil condiții minime de siguranță, este o eroare fundamentală. Sistemul nervos are nevoie mai întâi de semnale care să indice că pericolul a trecut, măcar temporar. Doar atunci devine din nou accesibil acel spațiu interior din care putem gândi, simți și decide coerent.

Iată câteva direcții concrete prin care putem susține reglarea, individual și colectiv:

1. Pe cont propriu:
Reglarea nervoasă nu este o performanță individuală, ci o capacitate care se poate antrena. Putem să ne mutăm atenția de la întrebarea “ce urmează?” la “ce este stabil acum?”. Putem identifica ancore simple: o persoană de sprijin, un ritual zilnic, un spațiu sigur. Respirația conștientă, mai ales cu expirații lente, prelungite este una dintre cele mai accesibile practici. Ea activează ramura ventrală a nervului vag și transmite semnalul „nu este urgență”. Repetată constant, această practică contribuie la neuroplasticitate: sistemul nervos formează noi căi neuronale care susțin capacitatea de revenire la o stare de siguranță.

Mișcarea ritmică (plimbare, dans blând, activități repetitive cu mâinile) ajută corpul să încheie ciclul stresului. Limitarea expunerii la fluxul continuu de informații alarmante nu este un act de negare, ci de igienă a sistemului nervos.

2. În relație cu ceilalți:
Contactul uman este esențial pentru reglare. Vocea caldă, prezența liniștită, gesturile lente creează un spațiu de siguranță. Uneori, nu este nevoie de sfaturi sau soluții, ci doar de cineva care ascultă fără să judece. O conversație sinceră, o rutină împărtășită (precum a bea ceai la aceeași oră), pot deveni ritualuri de reglare nervoasă.

Multe dintre formele de co-reglare pe care le redescoperim azi au existat deja în viața tradițională. De pildă, șezătorile nu erau doar contexte de muncă în comun, ci adevărate ritualuri colective de reglare nervoasă: ritmul repetitiv al mâinilor, povestirile spuse în cerc, prezența tăcută și cântecele care sincronizau respirațiile funcționau ca semnale continue de siguranță. Astfel de spații ofereau corpului ocazia să se regleze prin proximitate, ritm și coerență.

3. În grupuri și instituții:
Organizațiile, echipele, școlile pot integra mici ritualuri colective care susțin reglarea: începutul unei ședințe cu o respirație conștientă, verificări emoționale autentice, pauze reale între activități, spații de reflecție fără presiunea soluțiilor imediate. Astfel de practici pot transforma un grup dintr-un simplu colectiv de sarcini într-o comunitate de reglare nervoasă.

4. În spațiul public:
Inclusiv comunicarea publică poate transmite siguranță sau, dimpotrivă, poate agrava starea de alarmă. Tonul, ritmul, contextul oferit, capacitatea de a recunoaște vulnerabilitatea colectivă sunt toate elemente care influențează felul în care corpul social simte realitatea. Nu e nevoie de mesaje false de optimism, ci de coerență, ritm și umanitate.

5. Să normalizăm fluctuația:
Poate cel mai important lucru este să recunoaștem că în astfel de perioade nu putem fi constanți. Azi facem față, mâine nu. Această oscilație nu este patologică, ci profund umană. Refacerea nu este liniară, ci are ritmul ei, adesea imprevizibil. Esențial este să avem spațiul și sprijinul pentru a traversa aceste valuri fără a ne rupe definitiv.

Un cuvânt de însemnat
Viktor Frankl scria, dintr-unul dintre cele mai inumane contexte imaginabile, că “omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru: ultima dintre libertățile umane e aceea de a-și alege atitudinea într-o anumită situație”. Din perspectiva sistemului nervos, această “alegere” nu este întotdeauna accesibilă în ruptură. Spațiul dintre stimul și răspuns se îngustează. Dar prin reglare individuală și colectivă acest spațiu poate fi redeschis.

Acolo apare reziliența: nu într-un control total al realității, ci în capacitatea de a reveni într-un spațiu interior în care alegerile și conectarea umană devin din nou posibile.

Poate că una dintre cele mai importante responsabilități colective este să învățăm să vorbim despre rupturi nu doar în limbaj politic sau economic, ci și în limbajul sistemului nervos. Acolo se decide, adesea tăcut, cât mai putem duce și dacă vom reuși să rămânem oameni unii cu alții – chiar și atunci când viitorul nu e încă vizibil.